vineri, 15 aprilie 2016

Președintele PSD, Liviu Dragnea, i-a îndemnat vineri, la Alexandria, pe candidații social-democrați din Teleorman la alegerile locale, să semneze un "contract social" cu cetățenii, să respecte toate criteriile din codul de integritate și să nu facă promisiuni electorale ce nu pot fi realizate.

Liviu Dragnea le-a mai spus candidaților PSD din Teleorman să nu uite principiile partidului și să prezinte programul lor de dezvoltare a localităților pentru următorii ani.
"Nu candidați nici pentru voi, nici pentru partid. Candidați pentru oamenii pe care vreți să-i reprezentați. (...) Ceea ce vă caracterizează și pe voi și pe mine și marea masă a PSD-ului este dragostea de oameni. Ne interesează ce se întâmplă cu oamenii. (...)Vreau, de asemenea, să nu uitați că trebuie să semnați în mod public contractul social cu cetățenii din comunitatea pe care îi reprezentați. Contract care conține două componente importante: angajamentul de integritate și anume să respectați toate criteriile din codul de integritate precum și programul de dezvoltare al localității respective", a declarat Dragnea.
Liderul PSD a adăugat că programele candidaților trebuie să conțină lucruri ce pot fi realizate.
"Vă reamintesc al doilea principiu important pe care l-am avut tot timpul în vedere noi toți: să nu mințim și să nu puneți în programele dumneavoastră lucruri care nu sunteți siguri că se pot realiza. Asta ne-a ajutat și v-a ajutat mereu ca în fiecare campanie să mergem cu fruntea sus, să nu ne arate lumea cu degetul, că am fost mincinoși, că am promis marea cu sarea și că nu am făcut nimic", a afirmat social-democratul.
Dragnea a mai menționat că pe listele de candidați trebuie să fie un echilibru între generații.
"Avem generațiile de vârsta mea sau mai în vârstă ca mine, cu multă experiență și cu foarte multă expertiză. Mai sunt și generațiile care vin după noi. Trebuie să fie tot timpul un echilibru între aceste generații. (...)Vreau ca lista de consilieri județeni să fie o listă echilibrată, o listă care să conțină oameni care au ceva de spus atât în consiliul județean cât și în comunitățile pe care le reprezintă", a subliniat Dragnea.
Candidații PSD pentru funcțiile de primari în municipiile și orașele din județul Teleorman sunt: Victor Drăgușin (municipiul Alexandria), Dănuț Cuclea (municipiul Turnu Măgurele), Valerică Cârciumaru (municipiul Roșiorii de Vede), Petre Pîrvu (Zimnicea), Nicolae Bădănoiu (Videle). Candidații din Alexandria, Turnu Măgurele, Zimnicea și Videle sunt în prezent primari, iar candidatul PSD din Roșiorii de Vede este director al Spitalului de Pneumoftiziologie din localitate.

miercuri, 30 martie 2016

Marea înlocuire a populațiilor – impactul imigrației islamice în Europa

“Pericolul galben şi pericolul negru nu sunt incompatibile: şi unul şi celălalt reprezintă ceea ce trebuie să numim Viitorul” – Emil Cioran

De caţiva ani, numele omului politic englez Enoch Powell – în Anglia – şi al filozofului Emil Cioran – în Franţa – sunt pomenite din ce în ce mai des. Este normal să fie aşa – profeţii sunt pomeniţi cu respect, nu atunci când fac profeţiile ci mult mai târziu, atunci când ele se adeveresc.

În 1968, când guvernul laburist se pregătea să voteze legile contra discriminării rasiale, conservatorul Enoch Powell a avut curajul să rostească un discurs privind imigraţia care l-a făcut să-şi rateze cariera politică, dar să dobândească în schimb respectul poporului său. El a spus: “Trebuie să fim nebuni, literalmente nebuni de legat, pentru a permite ca în această ţară să intre în fiecare an 50.000 de persoane care vor fi la originea viitoarei creşteri a populaţiei provenite din imigraţie. Am impresia că privesc această ţară cum îşi construieşte cu frenezie propriul rug funerar.”

Dar, aşa cum Casandra n-a putut împiedica căderea Troiei, nici Enoch Powell n-a putut împiedica începutul prăbuşirii Angliei – coloana a 5-a multiculturală deschisese deja porţile şi acuza de xenofobie şi rasism pe toţi cei care încercau să le închidă. Cam în aceeaşi perioadă, Cioran – “profetul prăbuşirii civilizaţiei occidentale”, cum îl numea istoricul Neagu Djuvara – scria în “Jurnalul” său: “J.T. revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul beat… Îi spun prietenului meu că este exact constatarea pe care-o făcusem şi eu cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte de Roma din secolul al IV-lea, sau chiar al V-lea.”

Au trecut 45 de ani de atunci şi Londra, capitala a ceea ce a fost odată un imperiu, se poate “mândri” că doar 45% dintre locuitorii ei sunt albi de origine engleză, scoţiană sau velşă, restul fiind imigranţi! În Marea Britanie nu au rămas decât 800 de municipalităţi, din 8.850, unde populaţia este în proporţie de 98% albă; în 2001 erau 5.000! Mai mult de atât, studii recente au arătat că albii se retrag din zonele unde sunt dominaţi etnic şi sunt înlocuiţi treptat de reprezentanţii altor minorităţi etnice. Astfel, din Londra au plecat spre a se stabili în alte locuri, între 2001 şi 2011, 620.000 de londonezi albi, englezi de baştină.

Dacă în 2001, 9% din populaţia Marii Britanii era născută în altă ţară, în 2011 numărul imigranţilor se ridicase la 13%, 3,5 milioane stabilindu-se în ţară în ultimii 10 ani! Şi viitorul se anunţă chiar mai întunecat decât prezentul: în cel mult 50 de ani, albii de origine engleză vor fi minoritari în ţara care altădată le-a aparţinut.

În urmă cu patru decenii, Enoch Powell era preocupat de cei care apăreau în Anglia; problema, azi, nu mai sunt ei, ci aceia care vor dispărea. Şi de ei nu se mai interesează nimeni! Emil Cioran scria în 1979: “În metrou, într-o seară, am privit atent în jurul meu, eram cu toţii veniţi de aiurea. Printre noi totuşi, două sau trei figuri de aici, siluete stânjenite care aveau aerul de a-şi cere iertare că sunt acolo. Acelaşi spectacol ca la Londra.” Tot el observa: “ Migraţiile, azi, nu se mai fac prin deplasări compacte, ci prin infiltrări succesive: se strecoară, puţin câte puţin, printre “indigenii” prea lipsiţi de vlagă şi prea civilizaţi pentru a se înjosi la ideea unui “teritoriu”. După mii de ani de vigilenţă au deschis porţile.” – “L’ Ecartelement”, Edit. Gallimard, 1979.

Şi “înfiltrările succesive” s-au făcut anual. În deceniul opt, 100.000 de imigranţi sunt autorizaţi în fiecare an să se instaleze în Franţa, şi tot în fiecare an alţi 100.000 dobândesc cetăţenia franceză. În 1990, 11,82% din populaţia familiilor din Franţa era de origine străină; incluzându-i pe clandestini asta însemna 8-9 milioane de persoane. Cifrele nu erau secrete, dar nu se făcea nici prea mare caz de ele. Stânga era din ce în ce mai bucuroasă că Franţa se metisează pe zi ce trece. În 1989, ca preşedinte al Oficiului Migraţiilor Internaţionale este numit un om de încredere: Jean Claude Barreau, socialist şi consilier al lui François Mitterrand. Dar, pus faţă în faţă cu şocanta realitate, el dezvăluie numărul intrărilor clandestine pe teritoriul francez în fiecare an: o sută de mii de imigranţi. Va fi dat afară! Între regularizarea din 1981 şi cea din 1997, 1,5 milioane de imigranţi s-au instalat clandestin în Franţa!

Valéry Giscard d’Estaing, fostul preşedinte francez, găsea, ca orice bun francez, vorbele potrivite pentru a descrie realitatea: “Tipul de problemă căreia va trebui să-i facem faţă se deplasează de la imigraţie la invazie”. În timpul acesta, multiculturaliştii încercau să convingă lumea că imigraţia este o şansă pentru Franţa, aşa că invazia a continuat. Puţini au realizat că vorbele lor semănau foarte mult cu sloganul societăţii lui “1984”: “Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este putere.” Orice intenţii sau măsuri menite a ţine sub control fluxul migrator erau stigmatizate cu vigilenţă ca rasiste şi xenofobe. Franţa avea nevoie de o transfuzie masivă de “sânge proaspăt”; nu conta că el era din altă grupă sanguină.

Cum, bineînţeles, nu contau nici costurile “transfuziei”, atâta timp cât francezii, civilizaţi, erau hotărâţi să plătească. Statul francez a înfiinţat un Minister al Oraşului numai cu scopul de a-i susţine pe imigranţii concentraţi la periferiile marilor oraşe în cele 717 ZUS (Zone Urbane Sensibile), care aveau în 1990 circa 4,7 milioane de locuitori. Şi în fiecare an, sume uriaşe au fost înghiţite de gurile hulpave ale ZUS-urilor.

Scriitorul şi istoricul francez Jean Sevillia arăta că în 2002 bugetul alocat acestor zone a fost de 6,2 miliarde euro, în timp ce Ministerul de Justiţie primea doar 4,7 miliarde, iar 5 miliarde erau alocate Ministerului de Interne! Din 2002 şi până acum, numărul ZUS-urilor a crescut şi chiar dacă guvernele franceze din ultimii zece ani nu le-au suplimentat bugetul acordat, tot se poate face un calcul estimativ al costurilor întreţinerii lor până în momentul de faţă: circa 70 de miliarde euro! Să nu uităm: Imigraţia este o şansă. Războiul este pace…

Diverse studii efectuate de-a lungul timpului (Pierre Milloz, Jean Yves Le-Gallou, Andre Posokhow etc.) au scos şi ele în evidenţă faptul că Franţa a cheltuit sume uriaşe, de ordinul zecilor de miliarde de euro, pentru a întreţine ţunamiul imigraţional.

Cu sprijinul francezilor, Montreuil era acum zece ani al doilea oraş malian din lume după Bamako, Saint–Denis – vestita ZUS în care francezi de baştină mai sunt doar 20% dintre locuitori – se află printre departamentele fruntaşe la numărul de maşini de mare cilindree, iar Roubaix se mândreşte cu titlul de primul oraş în care francezii albi au ajuns de anul acesta minoritari! Să nu uit: 76% din populaţia oraşului primeşte diverse ajutoare sociale, iar 51% din populaţie este beneficiara Venitului de Solidaritate Activă sau a Alocaţiei pentru Adulţi Handicapaţi!

În ultimul deceniu, mareea imigraţională a atins în Franţa cote greu de imaginat, dar care vor fi depăşite în viitorul apropiat. Doamna Hélène Conway, ministrul însărcinat cu francezii din străinătate, a promis gazdelor, cu prilejul vizitei în Maroc, că serviciile consulare franceze vor livra cu operativitate 160.000 vize/an. O veste bună şi pentru cei 160.000 de locuitori de origine marocană ai oraşului Lille; mulţi dintre ei îşi vor revedea astfel rudele şi prietenii. La o lună distanţă, în noiembrie 2012, ambasadorul Franţei în Algeria, domnul André Parrant, a dat asigurări ferme ca Franţa îşi va respecta angajamentul de a acorda algerienilor 200.000 vize Schengen/an!

Şi au fost destui cei care l-au atacat pe Jean-Luc Mélenchon, preşedintele comuniştilor francezi, când acesta a rostit cu mândrie: “Civilizaţia noastră este mai apropiată de cea a Maghrebului decât de cea a ţărilor Europei de Est”.

Nu doar Franţa şi Anglia îşi vor pierde în urmatoarea jumătate de secol identitatea culturală şi naţională. Bătrâna Europă este afectată de un fenomen migratoriu generalizat. În fiecare an, de ani de zile, între 2,5 şi 3 milioane de imigranţi din Africa şi Asia îi trec graniţele – fără a mai pleca. “Locurile” lăsate goale de europeni, trebuiesc ocupate.

Lucian Boia scria în cartea sa “Sfârşitul Occidentului?”: “La 1870-1913, Europa Occidentală reprezenta 14,7% din populaţia lumii. În 2012, un calcul preliminar coboară Europa Occidentală la 5,7%, prin urmare o adevărată prăbuşire; în termeni relativi nu mai e decât o treime din ce a fost cu un secol înainte. Occidentul plăteşte preţul “bogăţiei”: societăţile prospere au mai puţini copii… şi nu mai puţin preţul democratizării, proces care rezervat iniţial segmentului masculin al societăţii, a cuprins în cele din urmă şi populaţia feminină. Femeia a ieşit astfel din rolul său tradiţional de “fiinţă de interior” şi de “producătoare de copii”. Lucian Boia poate fi contrazis, dar nu de către realitate.

La ora actuală, 15 milioane dintre locuitorii Germaniei, aproape 20%, provin din imigraţie. Cu toate acestea, de curând, Angela Merkel, vorbind în faţa unei adunări selecte ce reunea experţi din lumea academică, politică şi a afacerilor, a declarat: “Îmbătrânirea populaţiei obligă Germania să se deschidă către imigraţie”! Cancelarul a arătat că până în 2025, Germania va avea 6,5 milioane de locuri de muncă neocupate, şi asta nu este singura problemă: media de vârstă a populaţiei germane era anul acesta, de 44 de ani; prin urmare un semn clar de îmbătrânire. Şi Bundesbank-ul, într-unul dintre rapoartele sale recente, a susţinut cauza imigraţiei, arătând că Germania are nevoie de un plus anual de 200.000 de imigranţi; în anul 2012, Germania a primit doar 180.000.

Salvarea, spun eu, nu e departe! În ţările de pe celălalt mal al Mediteranei, 65% din populaţie are sub 30 de ani: 175 de milioane de tineri sunt gata să contribuie la întinerirea nu numai a Germaniei, ci şi a întregii Europe.

Nici Belgia nu o duce rău atunci când este vorba de imigraţie; întotdeauna este însă loc de mai bine! Conform studiului demografic elaborat de sociologul Jan Hertogen, regatul număra 2,6 milioane de cetăţeni “proveniţi din imigraţie”, adică 24% din populaţie! Bruxelles, capitala ultra metisată a Uniunii Europene, ne arată azi cum va fi Europa de mâine: 75,6% din populaţia sa se trage din imigranţi!

Unii suedezi visează la vremurile când ţara lor era omogenă din punct de vedere etnic: la cele dinainte ca socialistul Olof Palme să decreteze Suedia ţară multiculturală şi s-o transforme în campioana azilului politic. Pot să viseze liniştiţi, azi, prezentatoarea vedetă a unui cunoscut program de televiziune este născută în Ethiopia şi lucrul acesta nu mai miră pe nimeni. Cum tot pe nimeni nu mai miră intifadele nocturne ce animă, ciclic, viaţa urbană din ţara vecină cu Cercul Polar. Din cei 9 milioane de locuitori ai regatului, 1 milion sunt născuţi în afara graniţelor Europei! Lor li se alătură încă 200.000 de suedezi ai căror părinţi sunt născuţi în străinătate.

Norvegia este mai puţin primitoare decât vecina ei, a fost un singur Olof Palme, dar la fel de darnică. Şi ea plăteşte din greu “transfuziile” cu sânge tânăr. În 2012, Norvegia a primit 15.400 de imigranţi non-occidentali şi a cheltuit pentru asta 8,5 miliarde euro! Un imigrant = 550.000 euro! Norvegienii şi suedezii au fost urmaşii vikingilor.

Italienii nu sunt neliniştiti; nu-i preocupă pierderea identităţii, de orice fel ar fi ea. Sunt doar urmaşii anticilor romani, aşa că, putem spune că au experienţă, doar au mai trecut prin aşa ceva. În 2011, conform Institutului de Statistică Italian (Istat), aveau o vârstă medie a populaţiei de 43,5 ani şi 4,6 milioane de imigranţi legali, iar în 2059 vor avea o vârstă medie de 49,8 ani, în timp ce numărul cetăţenilor proveniţi din imigraţie se va tripla – 15,5 milioane.

O imagine nu exhaustivă, ci orientativă a unei Europe fixată într-o puternică defensivă demografică şi într-un accentuat proces de îmbătrânire a populaţiei. “Salvarea”, spuneam, va veni din sudul continentului. Dacă populaţia Uniunii Europene era în 2011, de circa 500 milioane de locuitori, Africa avea în 2010, 856 milioane de locuitori, aproape 25% dintre ei având între 15 şi 24 de ani. În 2050, populaţia Africii va depăşi 2 miliarde de locuitori, rata de fertilitate fiind cea mai ridicată din lume: 4,7 copii/femeie, adică de trei ori mai mare decât rata europeană! Nigeria, care acum are 167 milioane de locuitori, va avea, în 2050, o populaţie aproximativ egală cu a Statelor Unite – circa 450 milioane de locuitori.

Sociologi, demografi, analişti, experţi ai fenomenului, economişti, istorici, scriitori, ziarişti şi oameni politici, abordează zilnic fenomenul imigraţiei de masă ce afectează mai ales occidentul european (va veni însă şi rândul Europei de Est), reliefând şansele, avantajele economice şi culturale, viitorul plin de speranţe, sau vorbind despre “fluxul masiv şi incontrolabil”, “invazia populaţiilor din sud”, “colonizare inversă”, pierderea identităţii culturale şi naţionale şi imposibilitatea de a-i integra în societatea europeană pe noii sosiţi din Africa şi Asia. În timpul acesta, tot zilnic, 8.000 de noi sosiţi întră pe porţile deschise ale “fortăreţei” Europa, iar unii dintre ei, odată ajunşi, protestează strigând: “Nu graniţelor. Nu naţiunilor”, fiind susţinuţi în demersul lor de organizaţii civice, europarlamentari și experți! Astfel, domnul Peter Sutherland, reprezentantul special al ONU pentru migrație, atrage atenția că “migrația este crucială creșterii economice [în UE], oricât de greu ar fi asta de explicat cetățenilor”.

Oameni politici de marcă recunosc, retoric, eşecul politicii multiculturale, în timp ce iniţiaza sau supervizează proiecte ce prevăd o creştere a imigraţiei. Este folosit, din ce în ce mai des şi devine tot mai cunoscut, conceptul de “migraţie de înlocuire” sau “Marea înlocuire a populaţiilor”. Sintagma a fost folosită pentru prima dată în anul 2000, în raportul “Diviziei Populaţiilor”, parte componentă a “Departamentului afacerilor economice şi sociale” din cadrul ONU. Experţii ONU arătau că în următorii 50 de ani, populaţiile tuturor ţărilor dezvoltate (cu excepţia Statelor Unite) se vor afla într-un proces constant de scădere şi de îmbătrânire, proces favorizat de scăderea natalităţii şi creşterea longevităţii. Rezultatul proiecţiilor releva faptul că populaţia Japoniei şi a tuturor ţărilor europene se va diminua vizibil. În numeroase cazuri (Estonia, Bulgaria, Italia s.a.) ţările vor pierde între un sfert şi o treime din populaţie. Procesul de îmbătrânire a populaţiei se va generaliza, ridicând vârsta medie la maxime fără precedente istorice. Raportul între persoanele în stare să muncească (cu vârste între 15 şi 64 ani) şi persoanele de peste 65 de ani, se va diminua de la 4-5 la 2.

Se specifica deasemenea că numărul imigranţilor necesar pentru a evita declinul populaţiei în stare să muncească este mai mare decât cel necesar pentru a evita declinul populaţiei totale. În câteva cazuri – Coreea de Sud, Franţa, Marea Britanie – este nevoie de un număr de 2-4 ori mai mare. Tehnocraţii ONU estimau că UE, pentru a menţine echilibrul actual de 4-5 persoane active la un pensionar, ar trebui să primească 159 milioane imigranţi până în 2025. Raportul clarifica: “Declinul populaţiei este inevitabil în absenţa migraţiei de înlocuire.”

Nu ar mai fi multe de spus despre imigraţie şi “bomba demografică” aflată în posesia populaţiilor din Sud, “armă” ce pare că va grăbi sfârşitul “civilizaţiei albe” – cea pe care am mai prins-o şi noi. SUA este singura ţară ce aparţine acestei civilizaţii care nu are probleme demografice şi asta numai datorită imigraţiei masive a populaţiei latino venită din sud. În 1995, albii americani reprezentau 74% din populaţie, pentru ca 15 ani mai târziu să reprezinte 64%. În anul 2050 nu numai nordicii protestanţi, ci populaţia albă de origine europeană va fi încetat să mai fie majoritară! Anul trecut, Biroul American de evidenţă a populaţiei a anunţat că în intervalul iulie 2010 –iulie 2011, nou născutii albi, non-hispanici, au reprezentat mai puţin de jumătate din copiii nou-născuţi în Statele Unite. Este prima oară în istoria SUA când se întâmplă lucrul acesta; nu va fi, fără îndoială, ultima.

Despre sfârşitul unei civilizaţii sau a unei epoci istorice au scris şi au vorbit profetic filozofi, istorici, scriitori şi oameni politici. L-aş cita, pentru că am început cu el, tot pe Cioran, ale cărui spuse au provocat la vremea respectivă, în cel mai bun caz, zâmbete de neîncredere, lucru ce şi azi n-ar părea deplasat: “Albii vor sfârsi la fel ca ei (indienii americani), vor fi băgaţi în rezervaţii cât să se păstreze câteva specimene. Cine vor fi noii stăpâni? Negrii? Galbenii? Sau şi unii şi alţi?”

Nu avem de unde şti. Este posibil totuşi ca unii să se gândească, hazul de necaz având propietaţi anestezice, că în rezervaţiile de albi va fi un nivel de trai atât de ridicat încât pe mulţi dintre turiştii vizitatori îi va bate gândul să ceară, aidoma strămoşilor lor, azil. 

Bogdan Calehari