“Pericolul galben şi pericolul negru nu sunt incompatibile: şi unul
şi celălalt reprezintă ceea ce trebuie să numim Viitorul” – Emil Cioran
De caţiva ani, numele
omului politic englez Enoch Powell – în Anglia – şi al filozofului Emil
Cioran – în Franţa – sunt pomenite din ce în ce mai des. Este normal să
fie aşa – profeţii sunt pomeniţi cu respect, nu atunci când fac
profeţiile ci mult mai târziu, atunci când ele se adeveresc.
În 1968, când guvernul
laburist se pregătea să voteze legile contra discriminării rasiale,
conservatorul Enoch Powell a avut curajul să rostească un discurs
privind imigraţia care l-a făcut să-şi rateze cariera politică, dar să
dobândească în schimb respectul poporului său. El a spus: “Trebuie să
fim nebuni, literalmente nebuni de legat, pentru a permite ca în această
ţară să intre în fiecare an 50.000 de persoane care vor fi la originea
viitoarei creşteri a populaţiei provenite din imigraţie. Am impresia că
privesc această ţară cum îşi construieşte cu frenezie propriul rug
funerar.”
Dar, aşa cum Casandra n-a
putut împiedica căderea Troiei, nici Enoch Powell n-a putut împiedica
începutul prăbuşirii Angliei – coloana a 5-a multiculturală deschisese
deja porţile şi acuza de xenofobie şi rasism pe toţi cei care încercau
să le închidă. Cam în aceeaşi perioadă, Cioran – “profetul prăbuşirii
civilizaţiei occidentale”, cum îl numea istoricul Neagu Djuvara – scria
în “Jurnalul” său: “J.T. revenit de la Londra, îmi spunea că Anglia i-a
făcut impresia unei corăbii pe care mateloţii sunt nebuni iar căpitanul
beat… Îi spun prietenului meu că este exact constatarea pe care-o
făcusem şi eu cu ocazia călătoriilor mele în Anglia, care îmi aminteşte
de Roma din secolul al IV-lea, sau chiar al V-lea.”
Au trecut 45 de ani de
atunci şi Londra, capitala a ceea ce a fost odată un imperiu, se poate
“mândri” că doar 45% dintre locuitorii ei sunt albi de origine engleză,
scoţiană sau velşă, restul fiind imigranţi! În Marea Britanie nu au
rămas decât 800 de municipalităţi, din 8.850, unde populaţia este în
proporţie de 98% albă; în 2001 erau 5.000! Mai mult de atât, studii
recente au arătat că albii se retrag din zonele unde sunt dominaţi etnic
şi sunt înlocuiţi treptat de reprezentanţii altor minorităţi etnice.
Astfel, din Londra au plecat spre a se stabili în alte locuri, între
2001 şi 2011, 620.000 de londonezi albi, englezi de baştină.
Dacă în 2001, 9% din
populaţia Marii Britanii era născută în altă ţară, în 2011 numărul
imigranţilor se ridicase la 13%, 3,5 milioane stabilindu-se în ţară în
ultimii 10 ani! Şi viitorul se anunţă chiar mai întunecat decât
prezentul: în cel mult 50 de ani, albii de origine engleză vor fi
minoritari în ţara care altădată le-a aparţinut.
În urmă cu patru decenii,
Enoch Powell era preocupat de cei care apăreau în Anglia; problema, azi,
nu mai sunt ei, ci aceia care vor dispărea. Şi de ei nu se mai
interesează nimeni! Emil Cioran scria în 1979: “În metrou, într-o seară,
am privit atent în jurul meu, eram cu toţii veniţi de aiurea. Printre
noi totuşi, două sau trei figuri de aici, siluete stânjenite care aveau
aerul de a-şi cere iertare că sunt acolo. Acelaşi spectacol ca la
Londra.” Tot el observa: “ Migraţiile, azi, nu se mai fac prin deplasări
compacte, ci prin infiltrări succesive: se strecoară, puţin câte puţin,
printre “indigenii” prea lipsiţi de vlagă şi prea civilizaţi pentru a
se înjosi la ideea unui “teritoriu”. După mii de ani de vigilenţă au
deschis porţile.” – “L’ Ecartelement”, Edit. Gallimard, 1979.
Şi “înfiltrările
succesive” s-au făcut anual. În deceniul opt, 100.000 de imigranţi sunt
autorizaţi în fiecare an să se instaleze în Franţa, şi tot în fiecare an
alţi 100.000 dobândesc cetăţenia franceză. În 1990, 11,82% din
populaţia familiilor din Franţa era de origine străină; incluzându-i pe
clandestini asta însemna 8-9 milioane de persoane. Cifrele nu erau
secrete, dar nu se făcea nici prea mare caz de ele. Stânga era din ce în
ce mai bucuroasă că Franţa se metisează pe zi ce trece. În 1989, ca
preşedinte al Oficiului Migraţiilor Internaţionale este numit un om de
încredere: Jean Claude Barreau, socialist şi consilier al lui François
Mitterrand. Dar, pus faţă în faţă cu şocanta realitate, el dezvăluie
numărul intrărilor clandestine pe teritoriul francez în fiecare an: o
sută de mii de imigranţi. Va fi dat afară! Între regularizarea din 1981
şi cea din 1997, 1,5 milioane de imigranţi s-au instalat clandestin în
Franţa!
Valéry Giscard d’Estaing,
fostul preşedinte francez, găsea, ca orice bun francez, vorbele
potrivite pentru a descrie realitatea: “Tipul de problemă căreia va
trebui să-i facem faţă se deplasează de la imigraţie la invazie”. În
timpul acesta, multiculturaliştii încercau să convingă lumea că
imigraţia este o şansă pentru Franţa, aşa că invazia a continuat. Puţini
au realizat că vorbele lor semănau foarte mult cu sloganul societăţii
lui “1984”: “Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este
putere.” Orice intenţii sau măsuri menite a ţine sub control fluxul
migrator erau stigmatizate cu vigilenţă ca rasiste şi xenofobe. Franţa
avea nevoie de o transfuzie masivă de “sânge proaspăt”; nu conta că el
era din altă grupă sanguină.
Cum, bineînţeles, nu
contau nici costurile “transfuziei”, atâta timp cât francezii,
civilizaţi, erau hotărâţi să plătească. Statul francez a înfiinţat un
Minister al Oraşului numai cu scopul de a-i susţine pe imigranţii
concentraţi la periferiile marilor oraşe în cele 717 ZUS (Zone Urbane
Sensibile), care aveau în 1990 circa 4,7 milioane de locuitori. Şi în
fiecare an, sume uriaşe au fost înghiţite de gurile hulpave ale
ZUS-urilor.
Scriitorul şi istoricul
francez Jean Sevillia arăta că în 2002 bugetul alocat acestor zone a
fost de 6,2 miliarde euro, în timp ce Ministerul de Justiţie primea doar
4,7 miliarde, iar 5 miliarde erau alocate Ministerului de Interne! Din
2002 şi până acum, numărul ZUS-urilor a crescut şi chiar dacă guvernele
franceze din ultimii zece ani nu le-au suplimentat bugetul acordat, tot
se poate face un calcul estimativ al costurilor întreţinerii lor până în
momentul de faţă: circa 70 de miliarde euro! Să nu uităm: Imigraţia
este o şansă. Războiul este pace…
Diverse studii efectuate
de-a lungul timpului (Pierre Milloz, Jean Yves Le-Gallou, Andre Posokhow
etc.) au scos şi ele în evidenţă faptul că Franţa a cheltuit sume
uriaşe, de ordinul zecilor de miliarde de euro, pentru a întreţine
ţunamiul imigraţional.
Cu sprijinul francezilor,
Montreuil era acum zece ani al doilea oraş malian din lume după Bamako,
Saint–Denis – vestita ZUS în care francezi de baştină mai sunt doar 20%
dintre locuitori – se află printre departamentele fruntaşe la numărul de
maşini de mare cilindree, iar Roubaix se mândreşte cu titlul de primul
oraş în care francezii albi au ajuns de anul acesta minoritari! Să nu
uit: 76% din populaţia oraşului primeşte diverse ajutoare sociale, iar
51% din populaţie este beneficiara Venitului de Solidaritate Activă sau a
Alocaţiei pentru Adulţi Handicapaţi!
În ultimul deceniu, mareea
imigraţională a atins în Franţa cote greu de imaginat, dar care vor fi
depăşite în viitorul apropiat. Doamna Hélène Conway, ministrul
însărcinat cu francezii din străinătate, a promis gazdelor, cu prilejul
vizitei în Maroc, că serviciile consulare franceze vor livra cu
operativitate 160.000 vize/an. O veste bună şi pentru cei 160.000 de
locuitori de origine marocană ai oraşului Lille; mulţi dintre ei îşi vor
revedea astfel rudele şi prietenii. La o lună distanţă, în noiembrie
2012, ambasadorul Franţei în Algeria, domnul André Parrant, a dat
asigurări ferme ca Franţa îşi va respecta angajamentul de a acorda
algerienilor 200.000 vize Schengen/an!
Şi au fost destui cei care
l-au atacat pe Jean-Luc Mélenchon, preşedintele comuniştilor francezi,
când acesta a rostit cu mândrie: “Civilizaţia noastră este mai apropiată
de cea a Maghrebului decât de cea a ţărilor Europei de Est”.
Nu doar Franţa şi Anglia
îşi vor pierde în urmatoarea jumătate de secol identitatea culturală şi
naţională. Bătrâna Europă este afectată de un fenomen migratoriu
generalizat. În fiecare an, de ani de zile, între 2,5 şi 3 milioane de
imigranţi din Africa şi Asia îi trec graniţele – fără a mai pleca.
“Locurile” lăsate goale de europeni, trebuiesc ocupate.
Lucian Boia scria în
cartea sa “Sfârşitul Occidentului?”: “La 1870-1913, Europa Occidentală
reprezenta 14,7% din populaţia lumii. În 2012, un calcul preliminar
coboară Europa Occidentală la 5,7%, prin urmare o adevărată prăbuşire;
în termeni relativi nu mai e decât o treime din ce a fost cu un secol
înainte. Occidentul plăteşte preţul “bogăţiei”: societăţile prospere au
mai puţini copii… şi nu mai puţin preţul democratizării, proces care
rezervat iniţial segmentului masculin al societăţii, a cuprins în cele
din urmă şi populaţia feminină. Femeia a ieşit astfel din rolul său
tradiţional de “fiinţă de interior” şi de “producătoare de copii”.
Lucian Boia poate fi contrazis, dar nu de către realitate.
La ora actuală, 15
milioane dintre locuitorii Germaniei, aproape 20%, provin din imigraţie.
Cu toate acestea, de curând, Angela Merkel, vorbind în faţa unei
adunări selecte ce reunea experţi din lumea academică, politică şi a
afacerilor, a declarat: “Îmbătrânirea populaţiei obligă Germania să se
deschidă către imigraţie”! Cancelarul a arătat că până în 2025, Germania
va avea 6,5 milioane de locuri de muncă neocupate, şi asta nu este
singura problemă: media de vârstă a populaţiei germane era anul acesta,
de 44 de ani; prin urmare un semn clar de îmbătrânire. Şi Bundesbank-ul,
într-unul dintre rapoartele sale recente, a susţinut cauza imigraţiei,
arătând că Germania are nevoie de un plus anual de 200.000 de imigranţi;
în anul 2012, Germania a primit doar 180.000.
Salvarea, spun eu, nu e
departe! În ţările de pe celălalt mal al Mediteranei, 65% din populaţie
are sub 30 de ani: 175 de milioane de tineri sunt gata să contribuie la
întinerirea nu numai a Germaniei, ci şi a întregii Europe.
Nici Belgia nu o duce rău
atunci când este vorba de imigraţie; întotdeauna este însă loc de mai
bine! Conform studiului demografic elaborat de sociologul Jan Hertogen,
regatul număra 2,6 milioane de cetăţeni “proveniţi din imigraţie”, adică
24% din populaţie! Bruxelles, capitala ultra metisată a Uniunii
Europene, ne arată azi cum va fi Europa de mâine: 75,6% din populaţia sa
se trage din imigranţi!
Unii suedezi visează la
vremurile când ţara lor era omogenă din punct de vedere etnic: la cele
dinainte ca socialistul Olof Palme să decreteze Suedia ţară
multiculturală şi s-o transforme în campioana azilului politic. Pot să
viseze liniştiţi, azi, prezentatoarea vedetă a unui cunoscut program de
televiziune este născută în Ethiopia şi lucrul acesta nu mai miră pe
nimeni. Cum tot pe nimeni nu mai miră intifadele nocturne ce animă,
ciclic, viaţa urbană din ţara vecină cu Cercul Polar. Din cei 9 milioane
de locuitori ai regatului, 1 milion sunt născuţi în afara graniţelor
Europei! Lor li se alătură încă 200.000 de suedezi ai căror părinţi sunt
născuţi în străinătate.
Norvegia este mai puţin
primitoare decât vecina ei, a fost un singur Olof Palme, dar la fel de
darnică. Şi ea plăteşte din greu “transfuziile” cu sânge tânăr. În 2012,
Norvegia a primit 15.400 de imigranţi non-occidentali şi a cheltuit
pentru asta 8,5 miliarde euro! Un imigrant = 550.000 euro! Norvegienii
şi suedezii au fost urmaşii vikingilor.
Italienii nu sunt
neliniştiti; nu-i preocupă pierderea identităţii, de orice fel ar fi ea.
Sunt doar urmaşii anticilor romani, aşa că, putem spune că au
experienţă, doar au mai trecut prin aşa ceva. În 2011, conform
Institutului de Statistică Italian (Istat), aveau o vârstă medie a
populaţiei de 43,5 ani şi 4,6 milioane de imigranţi legali, iar în 2059
vor avea o vârstă medie de 49,8 ani, în timp ce numărul cetăţenilor
proveniţi din imigraţie se va tripla – 15,5 milioane.
O imagine nu exhaustivă,
ci orientativă a unei Europe fixată într-o puternică defensivă
demografică şi într-un accentuat proces de îmbătrânire a populaţiei.
“Salvarea”, spuneam, va veni din sudul continentului. Dacă populaţia
Uniunii Europene era în 2011, de circa 500 milioane de locuitori, Africa
avea în 2010, 856 milioane de locuitori, aproape 25% dintre ei având
între 15 şi 24 de ani. În 2050, populaţia Africii va depăşi 2 miliarde
de locuitori, rata de fertilitate fiind cea mai ridicată din lume: 4,7
copii/femeie, adică de trei ori mai mare decât rata europeană! Nigeria,
care acum are 167 milioane de locuitori, va avea, în 2050, o populaţie
aproximativ egală cu a Statelor Unite – circa 450 milioane de locuitori.
Sociologi, demografi,
analişti, experţi ai fenomenului, economişti, istorici, scriitori,
ziarişti şi oameni politici, abordează zilnic fenomenul imigraţiei de
masă ce afectează mai ales occidentul european (va veni însă şi rândul
Europei de Est), reliefând şansele, avantajele economice şi culturale,
viitorul plin de speranţe, sau vorbind despre “fluxul masiv şi
incontrolabil”, “invazia populaţiilor din sud”, “colonizare inversă”,
pierderea identităţii culturale şi naţionale şi imposibilitatea de a-i
integra în societatea europeană pe noii sosiţi din Africa şi Asia. În
timpul acesta, tot zilnic, 8.000 de noi sosiţi întră pe porţile deschise
ale “fortăreţei” Europa, iar unii dintre ei, odată ajunşi, protestează
strigând: “Nu graniţelor. Nu naţiunilor”, fiind susţinuţi în demersul
lor de organizaţii civice, europarlamentari și experți! Astfel, domnul
Peter Sutherland, reprezentantul special al ONU pentru migrație, atrage
atenția că “migrația este crucială creșterii economice [în UE], oricât
de greu ar fi asta de explicat cetățenilor”.
Oameni politici de marcă
recunosc, retoric, eşecul politicii multiculturale, în timp ce iniţiaza
sau supervizează proiecte ce prevăd o creştere a imigraţiei. Este
folosit, din ce în ce mai des şi devine tot mai cunoscut, conceptul de
“migraţie de înlocuire” sau “Marea înlocuire a populaţiilor”. Sintagma a
fost folosită pentru prima dată în anul 2000, în raportul “Diviziei
Populaţiilor”, parte componentă a “Departamentului afacerilor economice
şi sociale” din cadrul ONU. Experţii ONU arătau că în următorii 50 de
ani, populaţiile tuturor ţărilor dezvoltate (cu excepţia Statelor Unite)
se vor afla într-un proces constant de scădere şi de îmbătrânire,
proces favorizat de scăderea natalităţii şi creşterea longevităţii.
Rezultatul proiecţiilor releva faptul că populaţia Japoniei şi a tuturor
ţărilor europene se va diminua vizibil. În numeroase cazuri (Estonia,
Bulgaria, Italia s.a.) ţările vor pierde între un sfert şi o treime din
populaţie. Procesul de îmbătrânire a populaţiei se va generaliza,
ridicând vârsta medie la maxime fără precedente istorice. Raportul între
persoanele în stare să muncească (cu vârste între 15 şi 64 ani) şi
persoanele de peste 65 de ani, se va diminua de la 4-5 la 2.
Se specifica deasemenea că
numărul imigranţilor necesar pentru a evita declinul populaţiei în
stare să muncească este mai mare decât cel necesar pentru a evita
declinul populaţiei totale. În câteva cazuri – Coreea de Sud, Franţa,
Marea Britanie – este nevoie de un număr de 2-4 ori mai mare.
Tehnocraţii ONU estimau că UE, pentru a menţine echilibrul actual de 4-5
persoane active la un pensionar, ar trebui să primească 159 milioane
imigranţi până în 2025. Raportul clarifica: “Declinul populaţiei este
inevitabil în absenţa migraţiei de înlocuire.”
Nu ar mai fi multe de spus
despre imigraţie şi “bomba demografică” aflată în posesia populaţiilor
din Sud, “armă” ce pare că va grăbi sfârşitul “civilizaţiei albe” – cea
pe care am mai prins-o şi noi. SUA este singura ţară ce aparţine acestei
civilizaţii care nu are probleme demografice şi asta numai datorită
imigraţiei masive a populaţiei latino venită din sud. În 1995, albii
americani reprezentau 74% din populaţie, pentru ca 15 ani mai târziu să
reprezinte 64%. În anul 2050 nu numai nordicii protestanţi, ci populaţia
albă de origine europeană va fi încetat să mai fie majoritară! Anul
trecut, Biroul American de evidenţă a populaţiei a anunţat că în
intervalul iulie 2010 –iulie 2011, nou născutii albi, non-hispanici, au
reprezentat mai puţin de jumătate din copiii nou-născuţi în Statele
Unite. Este prima oară în istoria SUA când se întâmplă lucrul acesta; nu
va fi, fără îndoială, ultima.
Despre sfârşitul unei
civilizaţii sau a unei epoci istorice au scris şi au vorbit profetic
filozofi, istorici, scriitori şi oameni politici. L-aş cita, pentru că
am început cu el, tot pe Cioran, ale cărui spuse au provocat la vremea
respectivă, în cel mai bun caz, zâmbete de neîncredere, lucru ce şi azi
n-ar părea deplasat: “Albii vor sfârsi la fel ca ei (indienii
americani), vor fi băgaţi în rezervaţii cât să se păstreze câteva
specimene. Cine vor fi noii stăpâni? Negrii? Galbenii? Sau şi unii şi
alţi?”
Nu avem de unde şti. Este
posibil totuşi ca unii să se gândească, hazul de necaz având propietaţi
anestezice, că în rezervaţiile de albi va fi un nivel de trai atât de
ridicat încât pe mulţi dintre turiştii vizitatori îi va bate gândul să
ceară, aidoma strămoşilor lor, azil.
Bogdan Calehari